Nici nu stiu cum sa incep sa scriu...
Simt durere, simt ca imi e dor.
Ma simt bine in acelasi timp.
Ma simt mandra de mine, dar in acelasi timp ma simt vinovata.
Ma simt pierduta, ma simt singura,
Simt ca vreau sa plang dar nu pot.
Simt nevoia sa scriu,
simt ca vreau sa ies din mine, dar nu pot.
Simt ca vreau sa iubesc, dar imi e frica.
Simt un nod in gat si nu pot sa inghit.
Simt ca vreau sa il urasc pentru ce mi-a facut, dar imi e mila de el.
Simt ca il doare, dar nu vreau sa imi pese.
Simt ca nu isi gaseste locul, dar nu vreau sa il ajut.
Simt ca vreau sa uite de mine, dar fara sa uite de noi.
Simt ca sunt obosita, dar somnul nu ma ajuta.
Simt ca am fost tradata si imi e greu sa iert.
Simt cum timpul imi scapa printre degete si nu pot sa inchid pumnul ca sa il prind.
Ma simt lasa si stiu ca asta nu pot schimba.
Ma simt scarbita de mine pentru ce am facut, dar nu pot da timpul inapoi.
Imi simt sufletul patat, dar platesc pentru greselile mele.
Simt nevoia de liniste, dar galagia ma tenteaza prea mult.
Simt nevoia de a-i multumi ca a existat, dar in acelasi timp regret ca l-am cunoscut.
Simt ca vreau sa plec, dar nu vreau sa las totul aici.
Simt ca vreau sa renunt, dar mi-ar place sa invat sa lupt.
Simt ca vreau sa fug, dar imi e rusine.
Simt ca vreau sa beau, dar asta nu rezolva nimic.
Simt nevoia de a vorbi cu el, dar stiu ca ar fi o greseala.
Simt ca vreau sa il sarut, dar imi e teama de consecinte.
Simt nevoia de a fi iubita, dar mi-e teama ca asta nu e posibil.
Simt ca trebuie sa il cunosc pe acel el, dar... mi-e teama de ce as putea descoperi.
Simt ca vreau sa povestesc cuiva ce simt
Simt ca as fi putut face decizii mai bune.
Simt ca e prea tarziu.
Simt furie.
Simt ca viata e nedreapta, dar asta e doar o parere...
Simt...
Simt ca nu mai vreau sa simt nimic.
miercuri, 11 mai 2011
luni, 9 mai 2011
Strigat tacut
De atatea ori m-am intrebat de ce am incetat sa scriu. Am incetat sa scriu cand am devenit iubita lui F. Probabil ca placerile trupului au fost de vina, am uitat de ceea ce sufletul imi cerea. Poate ca eram eu, poate ca era el,noi impreuna. Dar nu, stiu ca fost vina mea, m-am pierdut in corpuri fierbinti arzand de dorinta, in sudoarea din miezul noptii, in stelele vazute din parc stand pe un leagan dorindu-mi sa ajung sa il iubesc.
Probabil ca erai tu. E ciudat cum si acum dupa atatia ani, tot tie iti scriu. Tu esti motivul cuvintelor mele si ma doare sa stiu ca nu le voi putea rosti vreodata. Nici mie, nici tie...nimanui! Pentru ca nimeni nu sta sa asculte. Pentru ca nimeni nu stie de cate ori inghit in sec, pentru ca nimeni nu a stiut de cate ori scriam cu lacrimi pe tastatura.
Nu te iubesc! Te-am iubit candva, cred. Undeva adanc in mine s-a rupt ceva cand m-ai rugat sa urasc. Nu am vrut sa inteleg si nu te-am ascultat. Am crezut ca aleg drumul cel usor, am ales sa nu mai simt. Dar drumul acesta e mai dificil decat credeam. Nu sunt genul de persoana care sa apese pe buton si dintr-o data sa fie goala, lipsita de emotii, lipsita de regrete, de reprosuri, de furie, de...compasiune. Acum ii spui ei "luvule" si mie nu imi mai pasa de asta. Imi pasa doar ca din cauza ta eu m-am schimbat. Erai my king, erai acolo si imi scriai povesti. Mai stii? Ne inscenam unuia altuia viitorul. Am lasat garda jos, am lasat garda jos atunci cand nu trebuia.
Acum nimeni nu mai poate ajunge my king. Am uitat cum sa las garda jos. Am uitat cum sa imi permit sa simt. Am devenit un soi de masinarie care cunoaste, asculta, pacaleste si pleaca. Si dupa cateva saptamani petrecute asa, toate se intorc impotriva mea. Si doare si plang si ma izolez, dar nimeni nu afla. Pentru ca nu le permit sa afle. Nu au dreptul.
Si acum...el. Vine el si nu ma pot opri din gandit. Ma gandesc la el si parca vad o speranta, ca poate el e la fel ca mine. El are ceva. Si nu e ca restul. ( Asa zic tot timpul nu? Da, stiu.) Are ceva, ceva al lui. Dar asa aveau toti ceilalti la care ma gandeam, iar dupa ce i-am cunoscut mi-am dat seama ca sunt doar oameni, barbati care cad prada tentatiilor. Si asta nu e lucrul cel mai rau, sunt superficiali, nespirituali. Oameni tineri care traiesc clipa. Un lucru pe care as vrea si eu sa il invat, dar... Intai vreau sa iubesc, sa stiu ca atunci cand imi traiesc zilele de parca ar fi ultimele, nu o sa imi umbresc nebunia cu gandul ca nu am iubit o persoana care merita sa fie iubita doar pentru simplul motiv ca stia cum sa iubeasca. Si vreau sa cred ca el ar putea acest alt tip de om. Dar la urma urmei e barbat si o sa ma dezamageasca, intr-un mod sau altul... stiu ca o sa reuseasca si daca nu el, atunci am sa reusesc eu. Dar imi e atat de usor, adica stiu ca mi-ar fi atat de usor sa ma indragostesc de el. Daca chiar e asa cu mi-l imaginez, as fi un fulg in palma lui sa faca ce vrea cu mine, sa ma ia, sa ma arunce, sa ma lase sa il astept, sa ma astepte, sa ma raneasca, sa se lase ranit, sa ma ierte. Sa ma iubeasca, iar eu l-as iubi...
Dar pe cine mint? Am incetat sa scriu pentru ca am incetat sa cred. O data cu experienta am pierdut inocenta. Mi-am pierdut naivitatea si mi-am deschis ochii. Vad un adevar neclar, asta nu contest, dar macar aleg sa vad un adevar pozitiv in ansamblu. (Adevarul despre mine, e alta poveste.) Si o data cu adevarul, mi-am pierdut pasiunea, pasiunea pentru viata, curiozitatea de a afla ce se afla la sfarsit de drum, totodata mi-am pierdut si increderea in oameni si toate sentimentele care pot fi falsificate prin cuvinte rostite. Acum, zi-mi si tu.. De ce sa scriu? Pentru ce sa scriu?
Nu mai am scanteie. Sunt urata, grasa si singura. Nu mai am un motiv bun ca sa zambesc. Ma simt patetica atunci cand plang. Pentru ca atunci ma intreb de ce mi se intampla toate astea mie. Sunt o persoana buna, am facut alegerile care le-am facut, da! Dar totusi... de ce? Si astept pe cineva sa ma salveze. Si stiu ca acel cineva se afla in mine, dar mi-e frica. Si am nevoie de tine. Tu, oricine ai fi. Salveaza-ma!
Probabil ca erai tu. E ciudat cum si acum dupa atatia ani, tot tie iti scriu. Tu esti motivul cuvintelor mele si ma doare sa stiu ca nu le voi putea rosti vreodata. Nici mie, nici tie...nimanui! Pentru ca nimeni nu sta sa asculte. Pentru ca nimeni nu stie de cate ori inghit in sec, pentru ca nimeni nu a stiut de cate ori scriam cu lacrimi pe tastatura.
Nu te iubesc! Te-am iubit candva, cred. Undeva adanc in mine s-a rupt ceva cand m-ai rugat sa urasc. Nu am vrut sa inteleg si nu te-am ascultat. Am crezut ca aleg drumul cel usor, am ales sa nu mai simt. Dar drumul acesta e mai dificil decat credeam. Nu sunt genul de persoana care sa apese pe buton si dintr-o data sa fie goala, lipsita de emotii, lipsita de regrete, de reprosuri, de furie, de...compasiune. Acum ii spui ei "luvule" si mie nu imi mai pasa de asta. Imi pasa doar ca din cauza ta eu m-am schimbat. Erai my king, erai acolo si imi scriai povesti. Mai stii? Ne inscenam unuia altuia viitorul. Am lasat garda jos, am lasat garda jos atunci cand nu trebuia.
Acum nimeni nu mai poate ajunge my king. Am uitat cum sa las garda jos. Am uitat cum sa imi permit sa simt. Am devenit un soi de masinarie care cunoaste, asculta, pacaleste si pleaca. Si dupa cateva saptamani petrecute asa, toate se intorc impotriva mea. Si doare si plang si ma izolez, dar nimeni nu afla. Pentru ca nu le permit sa afle. Nu au dreptul.
Si acum...el. Vine el si nu ma pot opri din gandit. Ma gandesc la el si parca vad o speranta, ca poate el e la fel ca mine. El are ceva. Si nu e ca restul. ( Asa zic tot timpul nu? Da, stiu.) Are ceva, ceva al lui. Dar asa aveau toti ceilalti la care ma gandeam, iar dupa ce i-am cunoscut mi-am dat seama ca sunt doar oameni, barbati care cad prada tentatiilor. Si asta nu e lucrul cel mai rau, sunt superficiali, nespirituali. Oameni tineri care traiesc clipa. Un lucru pe care as vrea si eu sa il invat, dar... Intai vreau sa iubesc, sa stiu ca atunci cand imi traiesc zilele de parca ar fi ultimele, nu o sa imi umbresc nebunia cu gandul ca nu am iubit o persoana care merita sa fie iubita doar pentru simplul motiv ca stia cum sa iubeasca. Si vreau sa cred ca el ar putea acest alt tip de om. Dar la urma urmei e barbat si o sa ma dezamageasca, intr-un mod sau altul... stiu ca o sa reuseasca si daca nu el, atunci am sa reusesc eu. Dar imi e atat de usor, adica stiu ca mi-ar fi atat de usor sa ma indragostesc de el. Daca chiar e asa cu mi-l imaginez, as fi un fulg in palma lui sa faca ce vrea cu mine, sa ma ia, sa ma arunce, sa ma lase sa il astept, sa ma astepte, sa ma raneasca, sa se lase ranit, sa ma ierte. Sa ma iubeasca, iar eu l-as iubi...
Dar pe cine mint? Am incetat sa scriu pentru ca am incetat sa cred. O data cu experienta am pierdut inocenta. Mi-am pierdut naivitatea si mi-am deschis ochii. Vad un adevar neclar, asta nu contest, dar macar aleg sa vad un adevar pozitiv in ansamblu. (Adevarul despre mine, e alta poveste.) Si o data cu adevarul, mi-am pierdut pasiunea, pasiunea pentru viata, curiozitatea de a afla ce se afla la sfarsit de drum, totodata mi-am pierdut si increderea in oameni si toate sentimentele care pot fi falsificate prin cuvinte rostite. Acum, zi-mi si tu.. De ce sa scriu? Pentru ce sa scriu?
Nu mai am scanteie. Sunt urata, grasa si singura. Nu mai am un motiv bun ca sa zambesc. Ma simt patetica atunci cand plang. Pentru ca atunci ma intreb de ce mi se intampla toate astea mie. Sunt o persoana buna, am facut alegerile care le-am facut, da! Dar totusi... de ce? Si astept pe cineva sa ma salveze. Si stiu ca acel cineva se afla in mine, dar mi-e frica. Si am nevoie de tine. Tu, oricine ai fi. Salveaza-ma!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)